Cetăţenii României pot fi fericiţi. În fine, preşedintele ţării şi premierul acesteia sunt de acord. Amândoi socotesc că agresivitatea civică trebuie combătută. Nu oricum, ci aspru. Pentru Ponta, cine devine agresiv trebuie să o încaseze temeinic. Pentru Băsescu, agresarea unui cetăţean – ministru sau ba – este demnă de repudiat. Fireşte, tot în mod agresiv.

Prim-ministrul a făcut şi referiri clare la istorie. „(…) Nu ne întoarcem la anii ‘30, când îşi făceau legionarii de cap pe străzile Bucureştiului“. Şi mai bine făcea dacă se referea la anii ‘20, când a plesnit cu adevărat buba interbelică. Atunci s-a întâmplat că, tot reprimând feroce mişcările stradale, prefectul Manciu s-a trezit împuşcat de un student. Şi asta a fost prima crimă politică radicală a deceniilor dintre războaie. Violenţa a atras după sine violenţă. Ce a urmat, atentatele, pogromurile, rebeliunile, loviturile de stat, nu au fost decât amplificări, ridicări la putere ale gestului iniţial.

Exista alternativă? Sigur că exista. Numai că nu era la îndemâna oricui. Politicienii trebuiau să coboare în stradă, administratorii se cuvenea să ia notă de dorinţele populare. S-ar fi putut, cu tact şi lăsând deoparte îngâmfările şi obtuzitatea, să se depăşească acele cumpene pe care numai ranga şi pistolul păreau să le pună la punct. Dar ce să te miri că nu au învăţat nimic politicienii de astăzi din greşelile democraţiei burgheze de ieri? Singurele condamnări ale totalitarismului brun în România au venit din partea totalitarismului roşu. Au fost condamnări excesive, brutale şi mortale, ca de la un totalitarism la altul. Dar se cheamă tot condamnări.

Democraţia burgheză de după 1989 s-a rezumat la mârâieli în surdină. Ba chiar a pus umărul la reinventarea – diversionistă – a agitaţiilor de extremă dreaptă, antisemite, într-o ţară rămasă cam fără evrei, şi rasiste, într-o ţară unde m