Despre romi, oricât de deschişi la minte vom fi fiind, parcă tot avem în aceeaşi minte sedimentate o serie de clişee mai mult sau mai puţin verificate de realitate.
Acum, că scriu aceste rânduri, nu mai sunt chiar sigur. Dar atunci aşa am reţinut – că era duminică, aşa m-am gândit, în momentul în care m-am mirat de ceea ce auzisem pe stradă.
Iată ce se-ntâmplase. Ieşisem să-mi iau ziar (Gazeta sporturilor, vorba aceea „singurul ziar de sport care apare sâmbăta şi duminica”) şi nişte bere. În drum, am trecut pe lângă o ţigancă gunoieră de la Salubris care înainta pe marginea străzii (sau era pe trotuar? – iaca, nu mai ştiu) împingând un tomberon de plastic dintr-alea cu (două) roţi, cum le-am văzut pentru prima dată cu ani buni în urmă (în secolul trecut, mai exact) în Germania. Până aici, nimic deosebit, dacă facem abstracţie de faptul că era duminică.
Primul lucru care m-a frapat apoi a fost că părea să vorbească singură!
Acum, şi asta se mai întâmplă. Dar uitându-mă mai atent, am observat că vorbea de fapt la telefon, mai exact: la hands free!
Vă imaginaţi imaginea? O gunoieră pe stradă, împingând un tomberon mobil şi vorbind la hands free! Vă daţi seama cât a evoluat, totuşi şi în ciuda a toate, România?
Că mobilul nu mai înseamnă astăzi mare lucru, e limpede. Dar câţi dintre noi aveam un mobil acum zece ani? Primul meu mobil l-am avut în 2001 – un Siemens A35 (îl mai am şi acum, chiar dacă-i complet depăşit – l-am păstrat aşa, ca o amintire...), pe când lucram la ziar. Între timp am ajuns abia la al treilea – sunt, recunosc, binişor rămas în urmă, câtă vreme nu m-am înghesuit să am un mobil mai performant (cu acces la net, să zicem). Cât despre hands free, ce să mai spun? Pentru un gunoier/o gunoieră cu mâinile ocupate, un hands free este, desigur, cât se poate de practic – mă mir, totuşi, de ce atât de puţini şoferi îl folosesc