Povestea Mariei, micuţa îngereasă blondă descoperită de poliţie într-o tabără de romi din Grecia, m-a impresionat, aşa cum pare impresionată o lume întreagă. Cum să nu te emoţioneze povestea (încă neterminată) a unui copilaş, a unei fetiţe ca o zână care, mai mult ca sigur, a fost răpită de cei care se dau drept părinţii ei.

Am dat şi eu share pe feisbuc portretului şi informaţiilor despre Maria, nu dintr-o pornire rasistă şi xenofobă, ci cu speranţa că, cine ştie, poate cunoaşte cineva povestea adevărată a fetiţei, în vârstă de 4 ani.

Testele ADN au demonstrat că cei doi romi nu sunt părinţii biologici ai Mariei, iar, când au fost chestionaţi, au dat răspunsuri contradictorii, „mama” că au găsit-o abandonată, „tatăl” că le-a fost dată de nişte străini. În plus, cei care se dau drept părinţii Mariei mai au 13 copii, dintre care şase s-au născut într-un interval de 10 luni, adică mama ar fi născut câte un copil cam la o lună şi jumătate.

Autorităţile din Grecia „presupun” că romii au răpit copiii pentru a-i folosi la cerşit. Pe naiba presupunere, faptul că Maria, şi nu se ştie câţi dintre „fraţii” săi, au fost răpiţi este o evidenţă. O evidenţă susţinută şi de „tradiţiile” ţiganilor nomazi.

Când eram copil şi trăiam liber pe străzile şi pe câmpiile din satul meu timişan, bunicii nu aveau vre-o grijă specială să mă supravegheze de aproape. Trebuia să fiu punctual la masă, în rest umblam pe unde mă tăia capul, chiar şi după lăsarea întunericului. Dar, aproape în fiecare zi, când plecam la joacă, bunicii îmi atrăgeau atenţia să mă feresc de ţiganii nomazi, care ar putea traversa satul, fiindcă aceştia ar putea să mă fure.

Nici eu, nici prietenii mei nu aveam nicio teamă şi nicio interdicţie de a ne juca cu copiii ţiganilor stabiliţi în sat, nu foarte mulţi, şi care trăiau în câteva case de la marginea satului. Aveam