Şi bune şi rele şi-a auzit Teodora Coman pentru Cîrtiţa de mansardă (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2012); cele bune - mai cu seamă dinspre critica feminină (pe copertă, de la Rita Chirian şi Mihaela Ursa, ambele încîntate de oarece suprarealism care s-ar găsi în poeme; în România literară, de la Gabriela Gheorghişor, care crede cartea „una din cele mai bune ale anului 2012”, fără a fi limpede dacă dintre debuturi ori dintre toate), cele rele -dinspre tinerii critici ai ultimului val de cronicari (nici Alex Ciorogar, nici Ştefan Baghiu, în „Cultura“, nu se entuziasmează de carte; ba din contră).

Ca de obicei, femeile au inima mai largă şi înţelegerea mai generoasă, pînă la riscul de exagerare. Altminteri, Teodora vine direct din visceralismul Angelei Marinescu şi din programul ei de reciclare în grotesc a delicatelor şi misterioaselor, program trecut, fireşte, prin pandaliile optzeciste de senzaţii şi prin destructurarea corporală şi cultul deceptivităţii amoroase/existenţiale de la urmaşe (Ştefan Baghiu îi şi reproşează „supralicitarea visceralităţii”). Cîrtiţa de mansardă (poate nu chiar un „şcolăresc şi plictisitor oximoron”, cum zice Alex Ciorogar, dar în orice caz cam prea căutat şi programatic) e o compunere de ciclu, cu unitatea planificată şi desfăşurată în secvenţe cu locul premeditat, cam predictibile ca scenariu. Ar fi un fel de monodie despre „locuirea în lume” a Teodorei, locuire, desigur, de tip carceral şi de stres paroxistic, enunţate deja din premisa ciclului: „cumva cumva/ tot îmi voi găsi şi eu locul/ în care să mă aciuez/ să îmi marchez teritoriul/ să îmi ascut ghearele/ de noii mei pereţi/ achiziţionaţi în rate”. Stresul existenţial e ridicat la o condiţie suprem alienată, căci Teodora nu numai că e o condamnată, dar mai trebuie să-şi şi plătească gratiile/pereţii. Vine, deci, că ea e o victimă absolută, iar desenul existenţ