Nobelul pentru fizică din 2013 a făcut o reverenţă dinaintea părţii strălucitoare a condiţiei umane.

Acum peste 2.300 de ani, vorbind despre me­ta­fi­zică, Aristotel spunea: „toate ştiinţele sunt mai fo­lositoare decât ea; dar mai bună şi mai fru­moasă nu-i niciuna“. Mi-am reamintit această spusă aflând că Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat, acum o saptămână, lui Peter Higgs şi lui François Englert pentru teoria lor care a pre­văzut acum câteva decenii „bosonul Higgs“, teorie în fine confirmată experimental la la­bo­ratorul CERN de lângă Geneva. Teoria e cu ade­vărat „metafizică“, iar confirmarea ei – im­pre­sio­nantă: se consideră că după o foarte mică frac­ţi­u­ne de secundă de la Big Bang, Universul era ex­tra­ordinar de mic, imens de fierbinte şi imens de dens. Dacă particula (sau câmpul) Higgs nu ar fi existat, masa ar fi fost inexistentă şi Uni­ver­sul întreg ar fi rămas etern un fel de bulă de lu­mină (format numai din fotoni). Bineînţeles că n-ar mai fi existat nici atomii, nici Galaxia, nici Soa­rele, nici Pământul, nici omul. Nu s-a întâm­plat aşa şi explicaţia celor doi fizicieni laureaţi a fost tocmai prezenţa acestei particule – numită de presă „particula lui Dumnezeu“ – care, in­teracţionând cu fotonii, a produs particulele gre­le. Pentru a testa teoria, soluţia era refacerea con­diţiilor de la începuturile Universului. Aceas­ta s-a realizat cu ajutorul lui LHC (Large Hadron Collider) – un gigantic accelerator de particule de la CERN, adică un dispozitiv care, făcând ca par­ticule subatomice să se ciocnească între ele cu energii uriaşe (după ce au fost accelerate la vi­teze extrem de apropiate de viteza luminii), a pu­tut recrea în mic condiţiile de temperatură şi pre­siune gigantice în care se afla Universul ime­diat după Big Bang. LHC e un inel tubular cu o cir­cumferinţă de 27 km şi se află la 100 m sub munţii Elveţiei; la el au luc