Definit de Virgil Ierunca drept „un cărturar, un ziarist şi o conştiinţă”i, Mircea Popescu şi-a legat numele nu numai de activitatea de profesor la Roma, de cea de traducător din literatura română în italiană – de la poezie populară la Blaga sau Cioran –, de istoric literar (autor al unui compendiu de Istorie a literaturii române), cât şi de aceea de jurnalist în limba română pe pământ străin.

Elev al lui G. Călinescu la clasa de italiană în liceu, student al lui Alexandru Marcu la Universitatea Bucureşti, Mircea Popescu a fost trimis cu o bursă la Roma pentru a-şi lărgi şi perfecţiona cunoştinţele în domeniul culturii italiene. După 1944 nu se mai întoarce în ţară şi trăieşte – adaptat aparent, tânjind însă permanent după locurile natale – drama exilatului. Cum nu şi-a tăiat niciodată cu adevărat rădăcinile, ancorarea spirituală în pământul românesc îi va marca identitatea.

Legătura identitară cu românitatea are la Mircea Popescu multiple valenţe, una dintre acestea fiind dată şi de relaţia permanentă cu mulţi dintre compatrioţi, dar nu atât ca simplă amiciţie, cât mai ales în plan profesional. Pe lângă aprecierea şi susţinerea reciprocă, relaţia de prietenie – stabilită pe fondul identităţii naţionale comune, dar şi al corespondenţei în concepţii şi idei – poate fi privită astăzi drept model superior de prietenie intelectuală.

Aflaţi departe unii de alţii, fiecare în ţara în care şi-a găsit adăpost în fuga din calea sovietizării comuniste, scrisorile deveniseră un mijloc eficace pentru schimbul de idei şi totodată pentru menţinerea relaţiilor şi chiar pentru întărirea prieteniei în timp.

Un exemplu concludent este corespondenţa întreţinută de-a lungul vremii între Mircea Popescu şi unii dintre cei mai importanţi intelectuali români din exil – de la Mircea Eliade la Alexis Macedonski, de la Virgil Ierunca ori Vintilă Horia la Dinu Adameştean