Se zice că într-o discuție aprinsă între el și cardinalul Fesch, Napoleon îl întreabă brusc, în plină zi senină: Vedeți steaua aceea? Nu, îi răspunde cardinalul. Ei bine eu o văd și cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul și nu voi suporta obiecții! - a încheiat discuția celebrul corsican.
Recent am parcurs o carte de critică literară despre scriitorii anilor nouăzeci din România. Cartea este o panoramă asupra acestei generații de scriitori. Autorul este un critic și un poet arădean, care locuiește într-un orășel de frontieră, un nume redutabil al literaturii de azi din România: Gheorghe Mocuța. N-am să vorbesc aici critic, analitic despre cartea sa cu „nouăzeciști.“ O vor face cu siguranță literați mai calificați decât mine, mai pe felia lor. Eu vreau să mă exprim în această rubrică doar despre omul Gheorghe Mocuța. În primul rând precizez că ne cunoaștem din copilărie, noi locuind în același cartier. Lucru care nu înseamnă mai nimic, în afara faptului că ne percepem în viață doar ca participanți fiecare dintre noi după puteri la scrierea textelor sale. Relația dintre noi este mai degrabă de respect, pe lângă cea de amiciție. Cel puțin din partea mea spre el așa este, poate și din cauza (era să zic „datorită“) faptului că sunt un incorijibil și nesuferit timid.
Nu cu mult timp în urmă, pe vremea când strugurii se cereau culeși, am făcut o gafă față de el cât de aici la Sânmartin. Sau mică greșeală sau mică ofensă, nu mai are prea mare importanță. Important este că am „trântit-o“. Că în urma acestei întâmplări am tras concluzia că prietenul meu din copilărie cu care am relații de respect, scriitorul redutabil desprea care fac vorbire s-a dovedit a fi și de un caracter nobil, cum numai oamenii de calitate îl au. Despre ce este vorba?
În acest an, pe vremea când strugurii se cereau culeși, cum zic, am primit la redacție două cărț
