M-am întors duminică seara acasă cu sentimentul că am participat la un protest bezmetic, că mişcarea fără lideri este condusă de nişte mari visători şi că totul s-a transformat într-un teambuilding după job. Cu mulţumirea adresată celor câtorva mii de tineri care de opt săptămâni ne dau sentimentul tonic că piaţa poate schimba viaţa, îmi permit să le fac câteva observaţii de pe margine liderilor care nu există:
1. Pare bizar ca un protest să fugă de propria-i ţintă. Marşurile alandala prin Bucureşti, pe rute aiuritor alese, nu fac decât să-i risipească pe oameni pe traseu. Duminică, de pildă, plecat-am 5000 de la Universitate şi ne-am întors 500. Nu ştiu cine a avut ideea marşului de 3 kilometri în jurul Casei Poporului, dar să mergi, duminica seara, printre instituţii goale, pe un traseu neluminat, strigând haotic „Demisia” spre nişte ferestre închise încă de joi după-amiaza, este, eufemistic spus, o naivitate: cine să te vadă, cine să te audă? Şi apoi cui îi ceri demisia? Femeii de serviciu de la Parlament rămasă de veghe peste weekend? Jandarmului paşnic de la intrare, care de plictiseală îşi aprinde o ţigară?
2. Dacă tot îţi faci curaj şi strigi la un moment dat „Ponta, demisia!”, n-are niciun rost s-o faci în faţă la Marriott decât dacă ai informaţii că Ponta este la Marriott. Dacă vrei să te audă Ponta, te duci la Guvern sau acasă la el, dacă vrei să te audă Băsescu, te duci la Cotroceni sau la Vila Lac 3. Sau cel mai bine e să rămâi în Piaţa Universităţii, că acolo te aude şi te vede toată lumea. Şi poate te dau şi la televizor, că aşa te vede toată ţara, chit că viaţa e pe Facebook.
3. Veţi spune că protestul fără lideri este imparţial: că n-are doar o ţintă, că ţinta lui este întreaga clasă politică, care este vinovată de tot, de la cianuri, la felul în care a ajuns ţara. Primul protest imparţial comite însă eroarea generalizării: „To