Este fascinant sa observi ce se petrece in campul tot mai important al religiei, atat cu privire la scripturi si istoria lor, cat si in ceea ce priveste conceptualizarile teologice si eclesiale. Doua prejudecati se cer insa mereu depasite. Prima este opinia ca nu ar fi nimic nou sub soare in religii, incat ne-am putea rezema pe ceea ce stim deja.
A doua prejudecata este ca doar credinta traita in intimitate conteaza, restul, actiunile personale si alte manifestari exterioare, fiind nesemnificativ. Ambele prejudecati intampina astazi contraargumente hotaratoare (pe unele le-am desfasurat in volumele "Religia in era globalizarii", 2005, si "Teologia si philosophia hodje", 2008). Aceste contraargumente sunt parte a culturii de astazi, incat cel care este in mod serios religios si responsabil le ia in seama. Dupa cum ar trebui sa le ia in seama si cei care se pronunta asupra religiei.
Pentru cine impartaseste traditia iudeo-crestina (folosesc acest termen consacrat de Jean Danielou) ramane cruciala relatia dintre „Iisus escatologic" si „Iisus istoric", adica dintre Iisus redat de Noul Testament ca mesia si Iisus prezentat de cercetarile istorice din ultimii doua sute cincizeci de ani, in fapt de la Reimarus incoace. Suntem dupa schimbari majore, iar generatiile care traiesc astazi pot cunoaste, mai bine decat oricare alta generatie din doua milenii de crestinism, ceea ce s-a petrecut in Galileea si la Jerusalim inainte de nasterea lui Iisus din Nazareth, in timpul vietii lui pamantesti si dupa crucificare. Cate dintre aceste cunostinte sunt accesibile, la noi, publicului larg? Care este nivelul general de cunoastere? Cat tine seama liturghia de cunostintele noi? Din pacate, traducerile dintr-o literatura mondiala foarte prestigioasa sunt prea putine, iar cercetarile autohtone lipsesc. De aceea, ca sa iau doar un exemplu, monumentala interpretare din Jesus
