În ediţia din iulie/ august a FP România, Gabriel Elefteriu, tânăr analist de intelligence şcolit la Londra şi rămas să lucreze acolo, discută parteneriatul dintre SUA şi România din perspective tabu la Bucureşti. Mesajul analizei sale: Dincolo de orice, pe Armata Română, nu pe „scutul” american, se întemeiază securitatea acestei ţări, într-o lume din ce în ce mai periculoasă.

Readucem în discuţie această analiză, pentru contrast, în contextul vizitei la Washington a premierului Ponta şi a ministrului Apărării, prezentate exclusiv apologetic, fără nicio analiză temeinică - fie şi contestabilă, ca oricare alta.

Londra, iulie 2013

Subiectul „scutului” anti-rachetă şi implicaţiile sale militar-strategice pentru apărarea naţională nu au fost supuse unei dezbateri consistente în România, nici înainte, nici după decizia prezidenţială de angajare a ţării în acest sistem. Remarcabila declaraţie din 2010 a preşedintelui Băsescu, potrivit căruia, odată cu instalarea complexului american la Deveselu, nivelul de securitate al României va fi „cel mai înalt din istoria ţării”, a fost acceptată cu relativ puţine întrebări şi discuţii de către naţiune – ca de altfel şi întreg lungul şir de decizii umilitoare şi debilitante care au lovit Armata Română în ultimii ani. Însă adevărul este fundamental diferit: participarea românească în sistemul anti-rachetă este o monedă cu (cel puţin) două feţe, iar politica de securitate a ţării se sprijină în mare parte pe iluzii şi pe interese politice interne.

Orientarea strategică a României este foarte clară: un angajament ne-echivoc de partea ordinii vestice, prin Uniunea Europeană şi NATO. Fără nici un dubiu, aceasta este alegerea naturală, corectă şi de partea bună a istoriei, din punct de vedere al valorilor pe care sunt construite aceste organizaţii. Dar, din punct de vedere al realităţilor de putere, alianţa n