În această toamnă se închide un cerc. Lăsăm în urmă cinci ani de criză. Deşi au fost cinci ani grei, chiar foarte grei, numai primii doi ani (2009 şi 2010) au înregistrat contracţii economice. Am avut deci doi ani de recesiune. Atât. Următorii trei ani (2011,2012 şi 2013) au marcat o etapă de creştere economică notată cu semnul plus.
De ce, atunci, socotim că România nu a ieşit încă din criză? Motivele sunt mai multe. Plecăm însă de la faptul că recesiunea a fost doar un simptom al crizei, trecător, în timp ce boala s-a întins şi se întinde încă cu mult dincolo de realitatea PIB-ului. Şi nu mă refer la acele componente ale mediului economic menite să netezească drumul către performanţe înalte. Pentru că abia după ieşirea din criză vom putea dezvolta în România o economie sănătoasă şi puternică, întemeiată pe un sistem de pieţe libere – de mărfuri, de servicii, de bani. De fapt, o economie de piaţă dominată de oameni, de instituţii şi de întreprinderi care să înveţe să facă bani, să obţină venituri mari. E drept, un astfel de comportament reprezintă o cerinţă vitală în acest timp în care, în ţara noastră, sunt încă multe companii care pierd bani – ceea ce înseamnă că alte companii, rentabile, împreună cu populaţia, le achită în final nota de plată. Şi totuşi, acum nu e momentul ca aceste cerinţe să fie incluse între criteriile luate în calcul atunci când judecăm durata crizei. Vom lua însă în calcul şomajul încă mare, încetineala cu care apar noi locuri de muncă sau întârzierea restructurărilor. Căci aceşti din urmă indicatori afectează direct calitatea PIB-ului şi, totodată, sunt direct legaţi de asigurarea bunăstării populaţiei.
Bunăoară, fără restructurări duse până la capăt – în economia reală întâi şi întâi, unde se află cheia problemei – creşterea PIB-ului s-ar putea oricând poticni. Economia va continua să consume în neştire materii prime şi r
