Nu sunt de acord cu Bernard-Henri Levy: secolul al XX-lea nu a fost al lui Sartre. Pe linia Răului, a fost secolul lui Lenin. Pe cea a onestităţii, a adevărului, a Binelui, a fost veacul lui Albert Camus.

Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine, atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus.

Când se vorbeşte despre "trădarea intelectualilor“, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Un Soljeniţîn nu a trădat. Nici un Havel. N. Steinhardt nu a cedat presiunilor fizice şi psihologice. Un intelectual care nu a trădat a fost autorul romanului "Ciuma". Camus s-a născut acum un veac, pe data de 7 noiembrie 1913. A încetat din viaţă la 4 ianuarie 1960, într-un tragic şi absurd accident de automobil. Opera sa rămâne o dovadă că se poate trăi, gândi şi scrie cu demnitate, fără a face compromisuri cu ceea ce malul stâng al Senei dictează a fi moda ideologică.

Îmi revine în memorie o frază a autorului "Omului revoltat", de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: "Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi“. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru "campania pentru pace“, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de b