În luna acestui frumos octombrie 2013, am făcut câteva drumuri cu maşina prin Câmpia Română, mergând ore bune pe şosele judeţene sparte, al cărui asfalt a devenit o amintire, dar şi pe drumuri de ţară pietruite sau de pământ, pline de gropi şi hârtoape.

Am cutreierat prin Bărăganul judeţelor Prahova, Buzău şi Ialomiţa, trecând prin locuri pe unde mai fusesem, dar rătăcind pe drumuri şi în cătune pe care nu le văzusem şi călcasem niciodată. Am făcut călătorii programate şi neprogramate, traseele din urmă fiind generate de lipsa fizică a indicatoarelor rutiere, în special în mediul rural, care m-au făcut să rătăcesc zeci de kilometri prin zone necunoscute mie.

Mersul încet prin gropile drumurilor de ţară, pe care nu mai aveam cum să le ocolesc, mi-a oferit o privelişte şi panoramă a câtorva zone şi localităţi specific unor aşezări sărace, de câmpie. Sătuce sau cătune cu populaţii îmbătrânite, împuţinate drastic, cu oameni care supravieţuiesc după urma creşterii animalelor şi a agriculturii de subzistenţă.

Pe de altă parte, peisajul tomnatic al Câmpiei Române, care are frumuseţea lui aparte, pentru cine o cunoaşte şi ştie să aprecieze acest lucru, mi-a confirmat, încă o dată, un lucru pe care îl observase de mai mulţi ani încoace.

Fântânile cu ciutură şi cumpene din lemn, care odinioară străjuiau şi întreţineau viaţa oamenilor şi a dobitoacelor, fie în întinderea câmpului, fie în aşezările din cuprinsul Bărăganului, sunt pe cale de dispariţie.

Vestigiile trecătoare ale unui puţ de Bărăgan FOTO Paul Stan

Din zecile, sutele sau miile de astfel de fântâni, săpate în vechime, în sate, cătune sau direct în mijlocul pustietăţii, a câmpiei, care adăpau deopotrivă ţăranii locului, dar şi călătorii şi animalele, au mai rămas doar câteva. Ici, colo. Stinghere în imensitatea întinderii locurilor agricole.

Părăginite, răpuse de vreme