Doi literaţi foarte diferiţi, Leonida Lari şi Aureliu Busuioc, s-au născut pe 26 octombrie – adevărat, la o distanţă de peste două decenii unul de altul (în 1928, „Bătrânul Poet”; şi în 1949, „Sibila” de la Bursuceni, Bălţi) –, astfel că acest sfârşit de săptămână va prilejui aduceri aminte în sânul familiilor, dar şi publice. Căci, orice s-ar spune, fiecare dintre ei şi-a marcat epoca, Lari identificându-se cu Anul 1989 (ajuns titlu de carte, ed. Hyperion, 1990), şi Busuioc punctând în câteva rânduri – în 1968, odată cu apariţia romanului Singur în faţa dragostei, apoi de prin 1997 încoace, când în loc să se „pensioneze”, a dat în 15 ani nu mai puţin de cinci romane, dintre care Hronicul Găinarilor (Prut Internaţional, 2006; Cartier, 2012) este o capodoperă.

Fără a impieta memoria niciunuia dintre ei, încerc să le citesc „vieţile paralele” – cel puţin din clipa în care i-am cunoscut personal. Prin 1984, cel târziu în 1985 – dar pentru lumea noastră de atunci tot 1984 era! – fusesem invitat acasă la Leonida Lari, Marea Preoteasă a unui adevărat cult pe care noi, neofiţii întru Poezie, eram chemaţi să-l mărturisim cu o devoţiune mistică. Într-un apartament de 4 odăi, eram o duzină de inşi aspiranţi la gloria mundi, dintre care majoritatea s-au eclipsat cu timpul, iar cei care vor confirma (vai! puţini de tot) s-au desprins de pe orbita autoarei Dulcelui foc, pentru a-şi urma propria traiectorie de cometă, de-ar fi să-l pomenesc pe Nicolae Popa. Căci, după toate, Leonida nu-şi dorea o şcoală poetică – unde ea să fie profesoară la toate materiile, se-nţelege metafizice! –, ci o nouă religie, pe care o vestea prin toată fiinţa, şi în numele căreia era gata să renunţe la bucuriile lumeşti. Chiar şi întâmplându-te în imediata ei apropiere, îţi lăsa impresia că se află dincolo de Calea Lactee, lucrurile terestre interesând-o doar în măsura în care