Ca orice organism viu, limba română are o structură dinamică, supusă intemperiilor ori unor tainice alchimii lăuntrice, refractară sau permeabilă la intruziuni ori excluderi. Dar rămâne mereu în stare de pîndă fiindcă ştie că, în orice sistem de semne, intrarea sau plecarea unui semn devine semn.

Din acest punct de vedere, există o condiţie care se cere a fi respectată înainte de admiterea oficială a unui termen sau a unui sens nou: acestea trebuie să aibă „rezistenţa” de a suporta un uz frecvent şi îndelungat. De exemplu, deşi iniţial însemna „act de închiriere/chirie”, răbdătorul „locaţie”, răsărit din creierele americanizate ale reporterilor din presa electronică, a fost în sfârşit acceptat în limba română cu sensul de „loc precis determinat”; însă, din câte ştiu eu, nu ca un sens suplimentar al cuvântului cu pricina, ci chiar ca un cuvânt nou, calchiat după englezescul „location”. De asemenea, o veste excepţională: după un stagiu nedrept de lung la porţile ferecate ale limbii române, celebrele denumiri neaoşe ale organelor genitale masculine şi feminine, frământate de mai multă vreme în dezbaterea academică, au reuşit, pentru început, să pătrundă în Dex online şi aşteaptă intrarea triumfală în varianta tipărită, care le va consacra.

Dar, de puţin timp încoace, „laboratoarele” televiziunilor băştinaşe au scos la încălzire alte câteva tendinţe, pe care le vom urmări cu simpatie şi atenţie. Iată-le.

1. Înainte vreme, răspunsul la o întrebare surprinzătoare era precedat de cunoscutele „ă”-uri dubitative şi prelungite. Acum, ele se regăsesc în expunerile discursive sub foma „ăăbăă”: „La Pungeşti, s-au strâns, ăăbăă, circa 300 de ăăbăă săteni furioşi”. Deşi azi poate fi regăsită pe buziţele multor dudui-prezentatoare, inventatorul acestei pauze de gândire pare a fi însuşi personajul alfa de la Cotroceni. Alocuţiunile sale ţinute de la pupitrul prezide