În condiţiile în care acum apar tot mai multe voci care, pe fondul temerilor legate de protecţia mediului, se opun exploatării resurselor de gaze şi petrol din şisturi, românii trebuie să ştie că şisturile bituminoase au fost folosite pe scară largă acum 30 de ani, chiar la noi în ţară. Nu a fost vorba despre fracturarea hidraulică a subsolului , şi a fost un experiment ratat, poate cel mai mare eşec al Epocii de Aur: termocentrala Anina.

La jumătatea anilor ’70 România era în plină perioadă de industrializare. Pusă în faţa creşterii cererii de energie cerută de o industrie din ce în ce mai dezvoltată, ţara avea nevoie de noi şi noi capacităţi de producţie a energiei electrice, din orice sursă posibilă.

De aceea puterea comunistă ia o decizie îndrăzneaţă şi revoluţionară la acea vreme. În baza decretului de stat nr 44/1976, a demarat exploatarea în carieră a şisturilor bituminoase din zona Anina, din sud-vestul României. Trei ani mai târziu a fost înfiinţată şi Întreprinderea Minieră pentru Exploatarea Şisturilor Bituminoase de la Anina.

Exploatarea energiei din şisturile bituminoase nu era o noutate şi nu era nici o prostie. Austriecii, care au stăpânit zona au folosit această resură chiar în secolul XIX, şi au abandonat exploatarea şi distilarea şisturilor bituminoase în anii 1880, dat fiind că o nouă resursă îşi făcuse apariţia: petrolul. Iar România avea destul.

Şisturile urmau să fie arse pentru a produce energie electrică într-o gigantică termocentrală care urma să apară în zonă, lângă oraşul Anina, la Crivina. Urma să aibă o capacitate de 990 MW, adică aproximativ cât hidrocentrala de la Porţile de Fier 1, cea mai mare hidrocentrală din România. S-a spus că centrala pe şisturi de la Anina a fost o ambiţie personală a lui Nicolae Ceauşescu, după ce a văzut ceva similiar în urma unei vizite în Statele Unite. Ce a urmat a fost o catastr