Andreas Capellanus, Despre iubire,
ediţie bilingvă, traducere din latină şi note de Eugenia Cristea,
studiu, notă introductivă şi bibliografie de Anca Crivăţ,
Editura Polirom, 2012, 386 pag.
Ce nemulţumeşte la textele medievale e disproporţia dintre anvergura termenilor şi micimea realităţilor pe care le descriu. Lămurirea unei chichiţe cere neapărat scrierea unui tratat, iar o banală distincţie lexicală dă naştere unui val de scolii explicative.
Numărul îngerilor care încap în vîrful unui ac inspiră o dispută seculară şi o prepoziţie pusă anapoda naşte o schismă. În felul acesta un copleşitor aparat teoretic e pus în slujba unei infime controverse, însemnătatea temei fiind invers proporţională cu erudiţia care se învîrte în jurul ei. Urmarea e ivirea unui dezechilibru în cursul căruia noţiunea nu doar că înăbuşă sentimentul, dar pe deasupra exclude actul la care îndeamnă sentimentul. E ca şi cum unităţile docte de intelect ating un asemenea rafinament încît nu mai lasă loc umorilor obscure ale sufletului: în loc de fermenţi mistici de credinţă, dai peste cadrul sterp al jargonului de aparat. În final, rămîi cu senzaţia că ai parcurs un text a cărui ariditate e incompatibil cu viaţa.
Situaţia e acută cînd tema aleasă e dragostea. Să tratezi iubirea dinlăuntrul deprinderilor scolastice, abordînd-o cu aceleaşi reflexe cu care atingi o problemă de logică, aduce azi cu un act de candoare teoretică. Mai mult, pentru ochiul cinic al insului abrutizat de massmedia, pînă şi intenţia de a vedea în iubire o temă cu virtuţi speculative e pierdere de vreme. Prefirarea nuanţelor de suflet e un ritual anacronic, care fură din timpul cuvenit actului în sine. De aceea iubirea se face, nu se discută, ceea ce înseamnă că actul surclasează trăirea, comentariile diluînd procedura.
Dar în secolul al XII-lea, cînd Andreas Capella