Este ceva ciudat la premierul României Victor-Viorel Ponta. O dualitate sufletească îl macină zi de zi. Îi place să fie prim-ministru, dar ar vrea să rămână și tânărul politician îmbrăcat în tricou roșu, cu chipul lui Guevara pe piept.
O combinație între Tony Blair și Deng Xiaoping cred că ar fi mult mai potrivită pentru descrierea a ceea ce-și dorește Victor Ponta. Vrea investiții străine, de la proiectul Roșia Montană la gazele de șist, dar nu poate trece peste modul în care le înfiera acum un an, văzându-le o parte a sistemului capitalist ticăloșit care vrea să secătuiască România. Așa a ajuns să spună că aprobă un proiect în calitate de prim-ministru, dar nu-l votează în calitate de deputat, o declarație care i-a făcut extrem de mult rău pe plan extern.
Nu-i place deloc Dan Voiculescu, modul în care face acesta politică și bani, dar este dependent de Mihai Gâdea și căldura sufletească ce-l înconjoară la Antena 3. De fiecare dată când îl văd la televizor, în studioul Antenelor, mi-l imaginez la gura sobei. Relaxat, nederanjat de întrebările politicoase ale gazdei, își permite să fie sarcastic la adresa oricui. De fapt, în special a adversarilor. Care oricum erau terfeliți seară de seară, fără a avea posibilitatea să răspundă. Pentru că premierul Ponta are un dar special, o stare de șăgălnicie permanentă, sclipirea dindărătul lentilelor anunțând de fiecare dată o nouă revărsare de ironie.
Numai că Victor-Viorel nu prea suportă să fie criticat. Altfel nu-mi explic menționarea permanentă a numelor unor ziariști și medii de presă în dizerațiile sale asupra actelor de guvernare (printre care cu onoare se numără “Evenimentul Zilei” și subsemnatul, alături de câțiva alții), refuzul de a lua în delegația oficială ce a plecat în SUA un reprezentant al ziarului (cu mențiunea specială că la fiecare cerere de informare adresată Guvernului României primim
