„Am hotărât târziu să încep această poveste, după o noapte în care l-am visat din nou pe tata. Mult îmbătrânit, într-o celulă, aşa mi-a apărut în vis. Avea o barbă lungă, albă, nepieptănată, parcă nesfârşită. Mă privea deprimat. «Iartă-mă, fiule...», mi-a spus, îngrozitor de palid şi de speriat. Abia putea să vorbească.

”M-am apucat să scriu primele rânduri având în minte imaginea lui din vis. Era de nerecunoscut, ca atunci, la proces. Aş fi vrut să încep cu mult înainte, dar, de fiecare dată, simţeam că nu încerc altceva decât să transcriu un trecut şi astfel să-l îngrop. Or, timpul acela nu se lăsa uşor ucis, el trebuia să trăiască numai în mine, viu, perpetuu, intim, nu eliberat ca să se pulverizeze. Dar, visându-l repetat pe tata în carceră, am început sa gândesc altfel” (Constantin Popovici).

„Am hotărât târziu să încep această poveste, după o noapte în care l-am visat din nou pe tata. Mult îmbătrânit, într-o celulă, aşa mi-a apărut în vis. Avea o barbă lungă, albă, nepieptănată, parcă nesfârşită. Mă privea deprimat. «Iartă-mă, fiule...», mi-a spus, îngrozitor de palid şi de speriat. Abia putea să vorbească.

”M-am apucat să scriu primele rânduri având în minte imaginea lui din vis. Era de nerecunoscut, ca atunci, la proces. Aş fi vrut să încep cu mult înainte, dar, de fiecare dată, simţeam că nu încerc altceva decât să transcriu un trecut şi astfel să-l îngrop. Or, timpul acela nu se lăsa uşor ucis, el trebuia să trăiască numai în mine, viu, perpetuu, intim, nu eliberat ca să se pulverizeze. Dar, visându-l repetat pe tata în carceră, am început sa gândesc altfel” (Constantin Popovici).