Ar trebui să citez, la începutul acestui text, prezentarea făcută de Laura Grünberg la expoziţia deschisă la Victoria Art Center, din Capitală, măcar şi pentru fineţea obiectivării temei “Eu, En, Ich (II)”, dar prefer să amân acest lucru, pentru că mă simt obligat să precizez, înainte de toate, că sub acest generic, cu ceva ani în urmă, iniţiativa decriptării unor trasee feminine/ feministe a avut-o ca iniţiatoare pe criticul şi istoricul de artă Alexandra Titu.

Cel puţin două lucruri mi-au provocat curiozitatea, mai binezis două momente ale expoziţiei, şi anume noua ipostază a Marilenei Preda Sânc şi, cu mult peste aceasta, prezenţa în expoziţie a criticului şi istoricului de artă Magda Cârneci. N-ar fi primul caz când un critic de artă trece dintr-o tabără în alta. Îl amintesc, aici, pe Călin Dan, asociat încă din anii ‘90 la grupul „subReal”, dar şi ca prezenţă individuală în experimente artistice demne de luat în seamă.

Aşadar, neaşteptata experienţă pe care ne-o propune Magda Cârneci este, într-o oarecare măsură, o încercare pe care nu putea să o rateze. Făcând parte din generaţia optzecistă şi aflată, deci, în orizontul postmodernist al artei româneşti, mai întâi ca poetă şi abia apoi ca raisonneur al generaţiei sale, trecerea de la poezie la studiul ştiinţific (este autoarea unui astfel de demers, un excelent studiu al artei româneşti din perioada anilor 1948-1989) produce o expunere a două personaje total diferite cărora este aproape imposibil să le dai acelaşi chip. Iată de ce am presupus, de la început, că trecerea inversă de la criticul de artă (domeniul său de specializare profesională) la producătorul de experimente artistice ar putea să fie una riscantă. Nu se întâmplă asta, pentru că substanţa poetică a exprimării este doar subtil controlată de instrumentele criticului, care o lasă să se desfăşoare într-un superb joc, tandru totoda