Cred ca o parte a manifestantilor au trecut demult linia rosie, chiar daca este excesiv sa-i catalogam drept fascisti sau legionari. Probabil, multi nici habar n-au ce sunt legionarii, daca nu le seruieste cineva o bucatica de wiki, pe mail. Potrivit unui studiu de piata, citat de Cristian Tudor Popescu, intr-un recent interviu, young urban professionals, in Romania, nu citesc The Times, citesc Libertatea. Sunt mai tabloizi decat indignatii din occident, dar nu asta-i problema.
Probabil, acuzele de legionarism au la baza unele accente anti-democratice ale miscarii oamenilor frumosi, idealisti si sinceri, din Piata.
Las de-o parte tonul si cuvintele folosite de protestatari, care au acelasi dublu discurs ca politicienii pe care ii contesta: la miting miere, in mesajele trimise redactiilor sau jurnalistilor cu care nu sunt de acord, fiere.
Dar violenta de limbaj e omniprezenta si nu m-ar mira daca s-ar trece de la vorbe la fapte.
Ca si in cazul violentelor din Lipscani, se va spune ca protestele au fost infiltrate, ca sunt provocatori, ca nu reprezinta adevarata miscare etc.
Aceasta este prima problema: cine pe cine reprezinta? Cum stabilim cine sunt reprezentativi pentru protestatari, cine nu? Se intra la miting doar cu buletinul, sunt excluderi, ca la partid?
Legitimitatea miscarii a izvorat, in prima faza, din idealismul ei. De aceea, s-a refuzat orice conotatie politica, orice avantaj facut unor lideri traditionali. Din pacate, Miscarea a ajuns in cealalta extrema, din cauza lipsei unor lideri si a unor asumari politice.
Fara lideri nu se poate negocia sau dialoga: cum incap cinci mii de oameni la un dialog cu autoritatile? Pe de alta parte, lipsa liderilor indica si lipsa de asumare a unor responsabilitati. Cei care protesteaza au si raspunderi, nu doar drepturi. Liderii de sindicat, de exemplu, organizeaza mitingul, iau mas