Atunci când, totuşi, e definită în dicţionarele de noţiuni literare (căci de regulă lipseşte), instituţia cenaclului are parte mai degrabă de descrieri decât de abordări conceptuale. Sigur că o astfel de încercare s-ar lovi de o serie piedici metodologice: pe de-o parte, cenaclul ţine mai degrabă de viaţa literară decât de literatură (accentuata sa dimensiune practică descurajând orice efort teoretic); pe de altă parte, numărul mare de asemenea centre de rodaj al talentului (care inhibă până şi circumscrierea istorică) şi eterogenitatea acestora (sub raportul intenţiilor, al consecinţelor, al recunoaşterii publice şi, nu în ultimul rând, al valorii), fac aproape imposibilă conturarea unui numitor comun acceptabil.
Etimologia nu oferă nici ea o soluţie, de vreme de trecerea de la sensul de încăpere de la etaj (destinată mesei de seară) la cercul literar ori, mai larg, artistic, se face prin sinecdocă şi ilustrează o cutumă, între timp substanţial modificată.
O linie directoare într-o posibilă definiţie de lucru ar fi aceea a solidarităţii de conştiinţă. Coborând în istorie, unul din primele grupuri de acest tip s-a constituit în jurul lui Charles Nodier, în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea. Lamartine, de Musset şi alţii (inclusiv Victor Hugo) se numărau printre stâlpii acestei organizaţii. Nu peste mult, Hugo şi Sainte-Beuve vor fonda, în salonul celui dintâi, un nou cerc de lectură, căruia i se vor asocia alţi tineri autori (Mérimée, Gérard de Nerval, Gautier). Există, în compensaţie, şi acte violente de desolidarizare. Cauzele variază de la caz la caz. Generic vorbind însă, dezacordurile sunt de cele mai multe ori provocate de anumite incompatibilităţi. De gust, de sensibilitate, de nivel cultural. Cu alte cuvinte, de interpretare.
Se naşte o problemă nu numai nesoluţionată până acum, dar nici măcar formulată explicit: cine