De multe săptămâni la rând, duminica au loc protestele pentru salvarea Roșiei Montane. E un spectacol pe care nu-l ratez, de când a început să iasă pe străzi.

Dacă ar trebui să-mi aduc aminte când am auzit pentru prima dată numele de Roșia Montană, ar trebui să cobor serios în timp, pe vremea când încă eram studentă. La mansarda clădirii ce găzduiește universitatea care mi-a schimbat viața, trebuie că încă mai atârnă – îngălbenit de vreme – un afiș despre Roșia Montană. Profesorul a cărui cheie se potrivea la ușa respectivă purta la cămașă insigna roșu-verde. Era un element vestimentar obligatoriu, la care renunța doar dacă avea câte un alt accesoriu artistic de pus: fie ceva ce făcea reclamă unui spectacol al unui student pe care îl încuraja pentru că îi intuise geniul, fie vreo creație copilărească, dar inteligentă a fiicei sale – acum studentă la arhitectură.

Profesorul, care și azi continuă să poarte insigna „eco-anarhistă“, este unul dintre cei mai buni educatori pe care i-am cunoscut. Personal, niciodată nu l-am auzit însă vorbind despre Roșia Montană. Dar dacă urcai în încăperea de la mansardă, ca tânăr student erai atent la tot ce se lipea pe pereții de acolo. Cămăruța aceea era - și sunt convinsă că a rămas – cea mai inteligentă încăpere din România. Săptămânal apăreau cărți noi, venite de peste mări și țări, reviste cu noutăți din lumea teatrului și a spectacolului, copii după publicații imposibil de procurat. Fiecare centimetru de hârtie de acolo însemna ceva – era felul în care o societate sau alta reușise să depășească câte o criză sau reușise să se așeze. Un drum în acea cămăruță era ca un drum la Mecca. Era suficient să-ți arunci ochii în jur și, reținând două-trei titluri și nume, să intri într-o lume nouă a ideilor, să fii racordat la cele mai interesante curente de opinie despre lucrurile care ne controlează și acaparează viața, da