Nespunându-se decât foarte puţin şi aproape nimic semnificativ în sensul „identităţii” şi a „frăţiei”, s-a ocultat, în schimb, din greu. Toate temele esenţiale ale relaţiei dintre basarabeni şi români au fost lăsate pe dinafara prim-planului, deşi parcă nimic nu ne-a împiedicat, măcar formal, în acest, iacătă, sfert de veac deja, să le punem pe tapet.

O chestie de conspectat cu tot ce avem în dotare: pix, stilou (care-l mai foloseşte!), tastatură şi chiar IPad. Pentru că reprezintă, se pare, un început absolut în materie de ton & ideaţie apropo de raporturile dintre cele două maluri. Până acum am avut un stil de festivisme şi un altul de reticenţe: culoarul patriotic şi trecătoarea elipselor. Într-o parte spumega „simţirea”, în cealaltă rângea diplomaţia cu ştaif, protocolul la patru ace, politeţea jignitoare în fond. Dacă am admite că stilul nu e numai chipul unui conţinut, ci şi un instrument de lucru, nu e de mirare că cele două „trenduri” au ajuns în coadă de peşte, neproducând decât vorbe, adică inconsistenţă pură, propriu-zis. S-ar putea să fiu înţeles greşit sau să ofer eu însumi o perspectivă distorsionată asupra lucrurilor, drept care rectific: vorbele cu pricina sunt o nimica toată, cantitativ vorbind, faţă cu hectarele de tăcere întinse între un pol şi altul. Nespunându-se decât foarte puţin şi aproape nimic semnificativ în sensul „identităţii” şi a „frăţiei”, s-a ocultat, în schimb, din greu. Toate temele esenţiale ale relaţiei dintre basarabeni şi români au fost lăsate pe dinafara prim-planului, deşi parcă nimic nu ne-a împiedicat, măcar formal, în acest, iacătă, sfert de veac deja, să le punem pe tapet. Măcar să le punem! Se va deschide, poate, odată şi dosarul profitorilor „iubirii de neam”, pentru că un obraz de ticălos e un spectacol imanent ce merită văzut. Cine sunt indivizii ăştia, care îşi râd şi acum în carduri de câteva milioane de am