Palmaresul ne este favorabil, cinismul nu. Grecii au dus antijocul pe culmi neatinse, şmecheria noastră nu a atins niciodată apogeul.
Cu grecii la baraj. Grecii, cunoştinţe vechi. Microbiştii de o anumită vîrstă nu au uitat meciul acela din toamna lui ‘69. România-Grecia 1-1 pe “23 August”. Un stadion plin ochi. Cenuşiu, dar fremătînd de speranţă. România se califica la un Campionat Mondial după decenii de aşteptare şi decepţii nenumărate. A fost un meci extenuant. Greu de privit, greu de jucat. Noi temporizam cum ne învăţase nea Angelo, ei speculau orice greşeală. Aşa s-a întîmplat la golul lui Domazos, cu un şut de la distanţă care l-a prins nepregătit pe Rică Răducanu. Nebunaticul Rică! Începuserăm bine, în forţă. Îi conduseserăm după reuşita lui Dembrovschi, apoi am tremurat pînă în ultimul minut.
La sfîrşit, bucuria. Mergeam în Mexic, eram printre primele 16 echipe naţionale din lume. În ziarul Sportul, cronica semnată de Călin Antonescu şi Gheorghe Nicolaescu avea un titlu care spunea multe despre aspectul jocului: “Lupta acerbă pentru calificare şi-a pus amprenta pe nivelul partidei”. În aceeaşi pagină, Emanuel Valeriu semna editorialul “Victorie!” (!!??) îmbibat de metafore, în care îl remarca pe Mircea Lucescu, unul dintre puţinii tricolori, zicea autorul, care îşi păstraseră sîngele rece. Cronicarii îl evidenţiau pe Radu Nunweiller, dar subliniau şi randamentul discutabil al vedetelor Dobrin şi Dumitrache. Pentru timpurile acelea era deja un act de curaj!
Au trecut 44 de ani. Unele lucruri nu se schimbă. Grecii continuă să fie un adversar “dîrz”, aşa cum scria şi în cronica de acum 4 decenii. Au dus antijocul pe cele mai înalte culmi, iar în 2004 au mers pînă la capăt în această întreprindere a ororii fotbalistice. Au cîştigat titlul continental cu un neamţ pe bancă, Otto Rehhagel, om care a priceput că nu are rost să le schimbe stilul,
