Femeia din faţa mea caută, de mai bine de o oră, să mă convingă că instituţia căsătoriei e perimată şi că, de fapt, căsnicia, în general, e un mare rahat. Cuvântul îi aparţine şi-mi cer scuze pentru găzduirea lui într-o rubrică ce încearcă să fie paralelă cu vorbele urâte.

A trecut prin patru divorţuri, tot căutându-şi sufletul-pereche. Nu s-a vrut legată, prin copii, de bărbaţii cărora le-a purtat numele, convinsă fiind că niciunul nu merită. Fiecare, în felul său, a dezamăgit-o: unul era prea imatur şi nu rima cu visurile ei de a răsturna lumea. El se visa medic veterinar în oraşul natal, ea - director de bancă în buricul Bucureştilor. Finalul studenţiei lor a fost sinonim cu sfârşitul primei căsnicii. Al doilea era prea frumos; atât de frumos încât funcţiona ca un magnet pentru toate femeile din jur, lucru care devenise, pentru ea, un adevărat supliciu: în loc să se concentreze pe relaţia lor, trebuia să fie mereu în gardă, monitorizându-l non-stop, răscolindu-i buzunarele, inspectându-i gulerul de la cămăşile scrobite, pândindu-i telefonul pentru a-i controla apelurile şi mesageria. După doi ani, această relaţie poliţienească a sucombat. În final,chiar l-a prins cu una. Direct în patul lor conjugal. La nervi, el i-a mărturisit că trăieşte cu amanta din a doua lună a căsniciei lor...

Cel de-al treilea a fost şi cel pe care l-a iubit cu adevărat, cel căruia era cât pe-aci să-i facă un copil. Însă criza economică i-a băgat acestuia firma în faliment, omul a făcut o cădere şi a dat-o pe băutură. După doi ani s-au despărţit: viaţa lângă un alcoolic falit nu e deloc uşoară. După ce a stat câţiva ani singură, risipindu-se în relaţii pasagere, a dat peste cel care, evident, i s-a părut a fi, la acea vreme, sufletul cu adevărat pereche. S-au căsătorit şi au crezut că pot fi fericiţi. Doar că în familia lor au existat mereu “terţe persoane” ca