Așa cum ne așteptam, calificarea la baraj n-a trezit mari euforii. Semisuccesul (că nu-i succes, dacă nu mergem la Mondiale) n-a plasat nici măcar un binevenit bemol în aria tînguirii naționale. Corul plîngătorilor și-a văzut netulburat de treabă, strîmbînd din nas, din principiu. Vocile autorizate și-au refuzat și ele entuziasmul, venind cu argumente greu contestabile. “Sîntem întîmplări, nu avem un sistem fotbalistic”, afirmă mereu lucidul Andrei Vochin, pe prima pagină din Gazetă. Verdictul editorialistului cade nemilos, ca o lamă de ghilotină: “România nu știe ce joacă, cum joacă și pentru cine joacă”. Să-l contrazicem? Tocmai noi? Ne-am tocit pixul și nervii tot scriind în și despre țărișoara asta căreia îi lipsește o strategie națională, nu numai în sport. Cum să zicem că nu-i așa? Ne permitem doar o mică delimitare. “Cîtă luciditate, atîta dramă”, afirma Camil Petrescu, director la efemera publicație interbelică Foot-ball, subintitulată revistă săptămînală pentru deprinderea “jocului curat” în sport, artă, literatură, viața socială. Or, noi ne-am săturat să tot fim luciji – în sport, artă, literatură, viața socială. Noi nu mai vrem drame. Ne-am săturat de drame, ca alții – de România. Drept și prin urmare, îi vom acorda o drastică suspendare rațiunii, păcătoasa. Oricît de periculoși ne-ar fi adversarii (și sînt!), putem găsi argumente ca să-i batem. Le inventăm la repezeală. Îs mai greu detectabile, dar există.
De exemplu, în infernalele meciuri cu Andorra și Estonia n-am primit nici un gol. În schimb, am marcat 6 (șase). Dintre care 2 (două) din penalti și 4 (patru) din pălituri cu căpățîna. De aici rezultă cîteva chestii importante:
i) Avem cap, dom’le!
ii) Prin fluierul arbitrului, Cineva (ziceți-i cum vreți) îi pedepsește cu lovituri de la 11 metri pe cei care greșesc împotrivă-ne.
iii) Chiar dacă fundașii români (că Lobonț, c
