N-am încercat niciodată cocaina. Nu prea era pe vremea mea. Nici canabisul, cu toate că mi-am petrecut copilăria printre lanuri de cânepă. O trăgeam pe umeri, nu pe nas. De cânepă zic. Sub formă de îmbrăcăminte.
Mai erau macii. Nu trebuia decât să-i privești, ca să simți cum te ia amețeala. Umblam beat de ei, zile întregi, până când se secera grâul. Și ca să le pot păstra tăria și pentru mai târziu, îi băgam câteodată în poezii, infracțiune de care eram inconștient atunci, dar pe care o mărturisesc acum, sub beneficiul faptului că s-a prescris.Tutunul l-am descoperit mai târziu. După niște ani, întins pe un pat de spital, mi s-a părut că-l aud pe un doctor spunându-mi să mă las. A fost mai ușor decât credeam, mult mai ușor decât lăsatul de părinți, care s-a petrecut mai apoi, prin dispariția lor neașteptată de pe lume.
O vreme am crezut c-am rămas fără niciun viciu, că nu mai există nimic în preajma mea care să-mi creeze dependență. E forma aceea de perfecțiune ce se cheamă singurătate, și pe care niciun om nu-și dorește s-o atingă. Mai rămăsese însă ceva, drogul cel mai puternic, pe care îl consumam tot timpul, dar fără să fiu conștient de asta, așa cum nu ești conștient de aerul pe care îl respiri, abia când începe să-ți lipsească, îți dai seama de importanța lui, căutându-l îngrozit peste tot. Asta e ceea ce mi se întâmplă acum, fără să fiu singurul aflat în această situație, caut cu disperare România, fiindcă ea ea este drogul de care vorbesc. Înainte aproape că nu aveam habar de această dependență, mă născusem, așa cum se născuseră și cei de dinaintea mea, cu
