La cursurile sale, Sergiu Celibidache îi învăța pe fragezii dirijori că primul lucru de făcut cînd au de dirjiat o bucată muzicală nouă este să o privească în întregul ei și să încerce să-i găsească punctele de inflexiune, articulațiile, momentele cu cumpănă, căci orice curgere are momente în care se schimbă, din ceva devine altceva, putînd, foarte bine, să evolueze în altă direcție, fără să se întrerupă totuși. Cred că la fel trebuie procedat și cu biografiile. Cînd avem în fața ochilor minții întreaga viață a cuiva, indicat este să îi găsim momentele de cumpănă în care destinul său putea foarte bine să o ia în altă direcție și lumea ar fi arătat altfel. În acele momente – ”Sternstunden”, adică ore astrale, le-ar zice Stefan Zweig – se vede, clară și precisă, mîna lui Dumnezeu. Sursa: CODRIN PRISECARU

Zilele trecute, provocat de participarea la o dezbatere de la Casa Paleologu (www.paleologu.com) despre Verdi și Wagner, unde am vorbit despre primul și prietenul meu Toader Paleologu a vorbit despre cel de-al doilea, am căutat aceste momente în biografia lui Giuseppe Verdi. Este de spus, neapărat, că Verdi a trăit mult (88 de ani – o vîrstă deloc obișnuită la sfîrșitul secolului al XIX) și temeinic. A fost un om simplu, nesofisticat, generos, dar și ursuz adesea, deloc arogant, dar demn și încăpățînat. A muncit cu tenacitate – probabil că cel mai elocvent cuvînt despre el provine dintr-o scrisoare pe care, la maturitate, a trimis-o editorului său care îi era și prieten: ”nimic nu este mai admirabil în viața cuiva decît bucata de pîine pe care o cîștigă cu sudoarea frunții lui”. Bucata de pîine din viața lui Verdi a fost generoasă, pentru că a devenit un om bogat pe măsura sudorii muncii de pe fruntea lui. Ne-a lăsat o operă imensă în urmă și este, cronologic, ultimul titan muzical, ultimul compozitor prometeic al lumii. Sigur că și după el au venit mari compozito