In mod surprinzator, exista inca multe opinii optimiste in legatura cu protestele anti-Rosia Montana si gaze de sist. Mai toate pornesc de la ideea ca "strada" este "condusa" in lupta de un puternic sentiment de neincredere in Guvern si-n politicieni, ba chiar si in schimbarile pe care alternanta la putere din democratie ar trebui sa le garanteze intr-un stat modern al secolului XXI-lea.
Optimistii cred, prin urmare, ca motivatiile protestatarilor sunt atat de puternice incat de aceasta data nu vom asista la un alt sfarsit tipic romanesc.
Altfel spus, dezamagirea, sentimentul de a fi tradat si abandonat sunt atat de puternic resimtite de tot mai multi cetateni incat, in realitate, suntem martorii unei schimbari epocale care, inevitabil, va conduce la o schimbare profunda si in politica romaneasca. Atat timp cat o astfel de judecata pleaca de la o credinta personala, nici macar bine mascata, pot intelege increderea oarba in schimbarea din viitor, in ciuda realitatii care sta sa darame iluzia optimistilor.
Doar ca in timp ce in Romania militantii si activistii se felicita pentru succesul pe care l-au avut actiunile lor in strada, peste Ocean, in Statele Unite, Victor Ponta a dat asigurari investitorilor americani ca Guvernul Romaniei este "decis sa continue toate explorarile de gaze neconventionale". Singurul motiv pentru care premierul nu a promis si proiectul Rosia Montana ca va fi pus in practica e faptul ca Ponta nu se afla in Canada. Decizia luata insa de PSD si premier in privinta Rosia Montana a ramas identica si in spiritul in care a fost conceput proiectul: se va face!
Asadar, pentru ce s-a protestat opt saptamani la rand? Ce au obtinut oamenii din strada, altceva decat etichete de "neolegionari", "eco-anarhisti", "extremisti" sau "fascisti", dupa ce initial fusesera alintati in dulcele stil rabdator cu "hipsteri
