Principala formă de exterminare a deţinuţilor din penitenciarul Ocnele Mari a fost foamea planificată. Paznicii ajunseseră să calculeze cu exactitate ziua când un deţinut înfometat trebuia să moară. Condamnaţii erau supuşi şi torturii fizice şi psihice care, în opinia conducerii închisorii, însemna „reeducare”.
Închisoarea din localitatea vâlceană Ocnele Mari a fost construită în 1838. Aici ajungeau de obicei deţinuţii de drept comun condamnaţi pe viaţă. În perioada interbelică şi cea de după instaurarea regimului comunist, la Ocne au fost închise persoane care s-au opus dictaturii comuniste. Printre cei care au fost închişi aici s-au numărat Petre Ţuţea, Petre Pandrea sau Vasile Militaru.
În anul 1948, condamnaţii munceau la exploatarea forestieră ce aparţinea fabricii Carpatina din Brezoi. În luna august a acelui an, deţinuţii ajunseseră să presteze peste 2 000 de zile de muncă în pădurile din nordul judeţului Vâlcea. Efortul depus era destul de mare în timp ce raţiile de mâncare erau din ce în ce mai mici.
Directorul închisorii se lăuda însă cu “hrana substanţială” pe care o primeau cei care executau muncă silnică. La Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale s-au păstrat mai multe scrisori şi telegrame în care se face referire la hrana pe care o primea un deţinut ce muncea la Carpatina.
Meniul consta în terci (mălai fiert), ciorbă de cartofi, fasole sau arpacaş şi zarzavaturi.
Un ocnaş nu avea dreptul la mai mult de 800 de grame de cartofi pe săptămână, 100 de grame de arpacaş, 300 de grame de ceapă şi câteva zeci de grame de mălai, zahăr sau cafea. Până şi sarea era cântărită bine înainte să fie pusă în mâncare.
Ulterior, aceştia au primit şi mai puţină mâncare. Raţiile s-au redus constant în închisoare până când mulţi dintre deţinuţi au început să moară d
