Încet-încet se alege praful de programul nuclear românesc

În plin impas în ceea ce priveşte găsirea unui finanţator pentru continuarea lucrărilor la reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă, domeniul nuclear mai primeşte o lovitură de imagine. Pe 9 decembrie, acţionarii Societăţii Naţionale Nuclearelectrica sunt convocaţi în cadrul Adunării Generale Ordinare, pentru a vota „Aprobarea sistării investiţiei la Unitatea 5 din cadrul obiectivului de investiţii Centrala nuclearoelectrică Cernavodă 5 X 700 MW“. Adică s-a pus punct oficial construcţiei reactorului 5. De asemenea, pe ordinea de zi se mai află „Aprobarea schimbării destinaţiei şi utilizării spaţiilor şi structurilor deja realizate, aferente Unităţii 5, pentru alte activităţi, în legătură cu exploatarea în siguranţă a Unităţilor 1 şi 2 şi, ulterior, a Unităţilor 3 şi 4, în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară“. Viitoarea magazie, pentru că asta va deveni reactorul 5, a avut un destin tragic. Conform proiectului iniţial de execuţie, trebuia să fie ultimul dat în folosinţă. În 1981, mii de oameni au început lucrul într-un ritm alert pe platforma nucleară de la Cernavodă. Autorităţile comuniste doreau să construiască, în paralel, toate cele cinci reactoare care, însă, se aflau în diferite stadii de execuţie. Cea mai avansată era Unitatea 1, care urma să fie prima dată în folosinţă. În 1981, România a intrat în incapacitate de plată a datoriei externe, iar un an mai târziu construcţia camerelor reactoarelor a fost sistată pentru 18 luni, din cauza lipsei unor tubulaturi speciale, care nu puteau fi fabricate în ţară. Pe măsura directivelor tot mai restrictive ce obligau constructorii să fabrice un număr mare de componente în ţară, lucrările avansau din ce în ce mai greu. La finele anului 1989, situaţia pe şantierul de la Cernavodă era următoarea: gradul de realizare al Unităţii 1 ajunsese la circa 45%, U