Balbuţia - sau mai popular bâlbâiala - afectează între 4 şi 5 la sută dintre copii, dispărând la vârstă adultă în 8 cazuri din 10. Afecţiune de origine multifactorială, balbuţia mai este încă percepută ca o problemă de ordin psihologic, informează cotidianul francez Le Figaro.
Considerată de multe ori o problemă ce ţine de vorbit, balbuţia alterează fluiditatea cuvintelor şi implicit a comunicării. În majoritatea cazurilor, ea apare la persoane extrem de tinere, dar poate surveni şi la vârstă adultă, în special ca urmare a unor traumatisme.
În Franţa, există circa 600.000 de persoane care suferă de balbism. Ziua internaţională a balbuţiei, marcată la 22 octombrie, constituie o bună ocazie pentru a cunoaşte mai bine acest handicap şi abordările posibile.
'Vorbitul poate fi comparat cu scrierea', explică Marie-Claude Monfrais-Pfauwadel, medic specialist în balbism. 'Iniţial, scrierea este haotică, însă ea se poate fluidiza pentru a deveni automată, când te gândeşti la ce scrii, nu la gesturile scrierii', precizează specialista.
Vorbitul reprezintă, de fapt, o sumă de mişcări produse de muşchii gurii, feţei şi laringelui, mişcări care necesită o mare rapiditate de execuţie şi o excelentă sincronizare pentru a produce sunetele. Astfel, balbuţia mai poate fi considerată o problemă locomotorie. La unele persoane bâlbâite, monitorizarea activităţii musculare atestă 'mioclonii' ale laringelui, mai exact contracţii musculare involuntare, care perturbă vorbitul.
Cercetări în domeniu, din ce în ce mai numeroase în ultimii 20 de ani, au permis mari progrese în ceea ce priveşte înţelegerea cauzelor ce stau la originea balbuţiei. Mai multe studii au arătat că există în mod clar o componentă genetică în apariţia acestei boli. Desigur, nu există o genă a bâlbâielii, însă oamenii de ştiinţă au identificat deja mai mult
