Gabriel Liiceanu a publicat de curând o carte scrisă pe baza dosarului său de urmărire informativă. Este, în felul său, una dintre cele mai exacte şi mai complexe analize ale sistemului totalitar comunist: îi dezghioacă tot absurdul şi îi dezvăluie întreaga, deplina dezumanizare.

.Acum vreo zece ani, când se pregătea o lege care să limiteze atribuţiile CNSAS, premierul de atunci, Adrian Năstase, spunea că “unii ling dosare” şi că majoritatea cetăţenilor e interesată de viitor, nu de trecut. Din “linsul dosarelor”, totuşi, au rezultat în ultima vreme câteva cazuri care au avut un oarecare ecou în opinia publică (de pildă, cazul Vişinescu), dar şi un număr de mărturii care întregesc radiografia sistemului în care am trăit până în 1989. Cartea d-lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, este cu totul specială în acest context. Nu e o simplă culegere de documente comentate (deşi, în anexă, reproduce mai multe note informative şi alte elemente din dosar). Este o “proză de idei” complexă şi personală, în care lectura propriului dosar de la Securitate se transformă într-o radiografie lucidă şi bine temperată a Sistemului. Nu persoana urmăritului e importantă (nume de cod: “Lungeanu”), ci descrierea mecanismului prin care, într-o sminteală “sistemică”, vieţile oamenilor erau urmărite şi îndosariate cu scopul suprem de a afla “ce gândesc”. Tânărul cercetător la Institutul de Filozofie Gabriel Liiceanu s-a pricopsit cu un dosar de urmărire pentru că avea “concepţii ostile orânduirii socialiste” (adică se ocupa de filozofia idealistă, traducea din greaca veche un text care punea “probleme ideologice” etc.) şi pentru că “se întâlnea cu cetăţeni străini”. Şi, bineînţeles, pentru că îl frecventa pe Constantin Noica, supravegheat, la rândul lui, ca fost deţinut politic, deci “duşman al poporului”. Ani întregi, aşadar, viaţa i-a fost urmărită în cele mai mici detalii (inclusi