Am fost microbist aproximativ trei ani din viața mea. Din clasa a șasea până la începutul liceului urmăream meciurile și eram bărbat în cel mai românesc sens al cuvântului. Apoi mi-am dat seama că sezonul de fotbal se repetă la nesfârșit. Să fii surprins când cineva iese campioană națională este la fel cum ai fi surprins de ninsoare la fiecare început de iarnă. Dacă s-ar face o competiție cu scopul de a determina odată pentru totdeauna care e echipa mai bună, jur că m-aș uita.

În America credeam că este cel mai bun loc de pe planetă să scapi de fotbal. Dar m-am înșelat. Sportul rege a început să prindă aici, la fel cum au început să prindă reality show-urile proaste la noi. Pentru că sunt european, oamenii au impresia că pot discuta fotbal cu mine. Mă întreabă cine cred că o să câștige campionatul mondial de la anu’, de parcă ar fi primul campionat mondial din istorie. Când le spun că nu îmi pasă, mă simt de parcă i-am spus unui copil că nu există Moș Crăciun.

Acum cred că este primul moment din istoria Americii, când cetățenii de rând își dau seama că nu ei sunt centrul pământului. Au și ei o țară frumoasă, dar mai sunt și altele. Toate sunt deosebite cumva. Iar fotbalul este cel mai mare numitor comun al planetei la ora actuală. Până acum americanii s-au simțit destul de grozavi încât să-și permită să-l ignore. Ei erau cei care organizau anual Campionatul Mondial de baseball, cu echipe doar de pe teritoriul Statelor Unite. Acum parcă recunosc că au nevoie de ajutorul celorlalți.

Televiziunile lor naționale au început să transmită campionate europene de fotbal. Iar mamele își duc copiii la soccer, cu conștiinciozitatea cu care ne duceau pe noi mamele la engleză. Fotbalul pare a fi limba de circulație internațională pe care o învață ei, pentru a-și face prieteni străini. Ca liant mondial dintre popoare, fotbalul face o treabă excelentă. Păcat că p