Când un om îşi leagă viaţa de un obiectiv înalt, nici nu contează dacă până la finalul vieţii el şi-a atins în totalitate acest obiectiv. Contează doar că a avut oportunitatea de a trăi pentru un obiectiv înalt.
M-am întâlnit cu doamna directoare a Şcolii Generale Ferdinand, Violeta Dascălu, în dimineaţa asta.
Am auzit de câteva luni tot felul de lucruri frumoase despre dânsa, lucruri legate de modul în care conduce şcoala, îşi iubeşte copii, îşi încurajează profesorii.
Am înţeles că toate aceste lucruri sunt reale încă din momentul în care am intrat în clădire: holurile mari şi generoase, specifice clădirilor boiereşti, sunt curate, aerisite şi îngrijite. Pereţii sunt ornaţi cu proiecte făcut de copii: de la planşe de desen până la materiale reciclabile transformate în artă. Pozele cu evenimentele tronează mândre lângă sala de festivităţi. Sunt poze care grăiesc: copii râzând, profesori implicaţi, părinţi încântaţi. Cu imaginile astea în minte, am bătut la uşa biroului.
Doamnă Violeta are un zâmbet larg, primitor, iubitor. Este acel gen de om cu privirea limpede şi vocea vioaie.
"Noi aşa ne prezentăm", îmi spune în timp ce îşi întinde larg braţele. Şi mă ia în braţe.
De acolo începem să discutăm: "Eu atunci când văd ochii copiilor luminoşi şi fericiţi, ştiu că fac o treabă bună. [...] Acum câţiva ani, m-am întrebat: Oare viaţa mea este aşa cum îmi doresc? Din momentul în care mi-am pus această întrebare, lucrurile s-au schimbat fundamental. Aş lucra în educaţie non stop. Seara, când ajung acasă, de abia mă pot opri. Văd tot mai mulţi oameni care schimbă lucrurile în bine. Este că un microb şi se extinde rapid. Cred că binele circulă mai repede decât răul. Aşa că schimbarea ţării noastre va veni rapid, suntem din ce în mai mulţi."
Îmi spune toate lucrurile astea şi mie îmi dau l