Mergem în fiecare zi pe stradă, aṣa că, vrem, nu vrem, îi privim spectacolul, în care suntem noi înṣine actori. Trecem pe lângă mame cu copii în braṭe, oameni care caută prin gunoaie, corporatiṣti care păṣesc cu siguranṭă, spre clădirile lor de metal ṣi sticlă, minoritari care cântă “fier cumbăăăăr” – sunt între ultimii, căci cererile patronilor lor ne vin deja pe internet, personalizate!
Când vrem să traversăm, ne loveṣte în faṭă fluxul de metal topit, al bolizilor grăbiṭi.
Un oraṣ. În care vedem de toate. Ṣi uităm instantaneu ce am văzut, purtaṭi de gândurile noastre, spre un ṭel anume. Ochiul nostru este un aparat fotografic, iar creierul conṭine memory card-ul experienṭelor noastre vizuale. Atâta doar, că nu le putem împărtăṣi cu ceilalṭi. Decât, cel mult, transformate în vorbe, meṣteṣugite sau nu. De aceea îi iubesc pe fotografi: ei văd ce vedem ṣi noi, dar, spre deosebire de noi, ei pot arăta tuturor această realitate, filtrată prin inteligenṭa lor vizuală.
Aceste gânduri mi-au trecut prin cap, în ultimele zile, când m-am dus să văd două expoziṭii. V-o recomand mai întâi pe cea a fotografului Alex Levac, întrucât o mai puteṭi vedea până pe 25 octombrie, la Muzeul Ṭăranului Român, unde acompaniază Festivalul filmului evreiesc la Bucureṣti (bjff.ro), la care intrarea este liberă, iar producṭiile, cel puṭin interesante.
Acest fotograf s-a născut la Tel Aviv, în 1944 ṣi, iată, la 65 de ani de la fondarea statului Israel, el a fost ales de Ministerul afacerilor externe, pentru expoziṭia itinerantă “Ṭara noastră”, tocmai pentru că: „Niciun alt fotograf nu este atât de implicat în experienṭa israeliană”, cum argumenta juriul ce i-a acordat artistului Premiul Israel, în 2005.
Mie, evenimentul mi se pare de două ori interesant pentru noi. Întâi, pentru că statul a ales să fie reprezentat cultural în străinătate d
