Un tânăr blond şi talentat, curtat de numeroase femei. Avea un farmec căruia cu greu îi puteau rezista doamnele şi domnişoarele care îl cunoşteau. Era pur şi simplu Nichita. A iubit de mai multe ori, dar ultima mare dragostea a poetului Nichita Stănescu a rămas cel mai frumos capitol din viaţa sa amoroasă şi s-a numit Dora. Dora Stănescu.

În urmă cu aproximativ 40 de ani, pe strada Pitar Moş din Capitală, Florin Iaru o întâlnea pe femeia care urma să devină ultima mare dragoste a lui Nichita Stănescu: Dora. Pe atunci o adolescentă inteligentă şi foarte frumoasă, după cum îşi aminteşte chiar Iaru, care spune că juca badminton în momentul în care a zărit-o pentru prima oară pe viitoarea soţie a lui Nichita. „Era o fată foarte frumoasă şi inteligentă, era greu să nu o observi. Îmi aduc aminte că atunci când am văzut-o era cu prietena ei, Felicia“, îşi aminteşte Florin Iaru.

„A mea“

În următoarele zilele, tinerii au organizat o competiţie în adevăratul sens al cuvântului, dar care se sfârşea de fiecare dată la fel. Dora era cea care „îi făcea praf“ pe toţi la badminton, cucerind trofee care existau doar în imaginaţia de învingătoare a fetei. Uşor-uşor, printre meciurile incendiare de badminton desfăşurate în plină stradă sau între pereţii sălilor de sport, s-a legat o prietenie adevărată, o legătură care urma să-i aduc Dorei o dragoste presărată cu versuri.

Într-o zi obişnuită, la câţiva paşi de Piaţa Romană, un grup de tineri pasionaţi de badminton şi de poezie se îngrămădeau în liftul vechi din blocul de pe strada Amzei, acolo unde locuia Nichita Stănescu. Un ciocănit în uşa de lemn şi primul vers dintr-o poezie de iubire ce avea să existe mult după moartea poetului.

După câteva clipe de aşteptare, în faţa uşii de lemn, Nichita Stănescu şi-a făcut apariţia în prag, cercetând grupul de pe hol. „Nichita s-a oprit o secundă, era transfigurat.