O zi la Centrul de zi al unei organizaţii neguvernamentale. Copiii şi adolescenţii se bucură că se întâlnesc, stau de vorbă, îşi construiesc amintiri din secundele unei zile obişnuite. La un moment dat, în încăpere intră un grup de liceeni. Simpla lor prezenţă luminează feţele beneficiarilor. Liceenii au însă o surpriză. Au adus o cutie de cretă colorată şi-i invită pe copiii din Centrul de zi afară, să deseneze pe asfalt de ziua lor. Timp de două ore toţi s-au distrat şi s-au bucurat: unii de vizită şi de posibilitatea de a desena, alţii de fericirea dăruită care s-a revărsat şi asupra lor. Tinerii vin aproape în fiecare zi după ore şi stau puţin cu beneficiarii centrului. Ei sunt câţiva dintre voluntarii brăileni, dar sunt atât de puţini!

Pe majoritatea tinerilor nu-i interesează voluntariatul pur şi simplu. Dacă "nu le iese nimic" din treaba asta, dacă nu e vorba de muzică şi distracţie, pur şi simplu nu-i interesează. Problemele altora trebuie să rămână departe de ei, individualismul lor este feroce, însă vina nu le aparţine în totalitate.

Ei sunt doar copii sau adolescenţi care ar trebui învăţaţi că voluntariatul este o şansă enormă şi pentru cel care primeşte, dar şi pentru cel care oferă. Dar cine să facă asta? Părinţii nici nu vor să audă de aşa ceva în condiţiile în care trebuie să muncească zi lumină pentru supravieţuire şi nici nu-şi învaţă copiii să fie deschişi pentru astfel de experienţe. Apoi, şcoala, care ar trebui să fie pilonul central în educaţia pentru voluntariat, este lovită şi ea de indiferenţă şi individualism agresiv. În şcoală, majoritatea acţiunilor sunt realizate doar pentru a lua câteva puncte în grila de evaluare pentru diferite sporuri salariale, acţiuni care trebuie neapărat consemnate public. Nimic nu se face doar pentru că aşa se simte, aşa se crede. Practic, puţini sunt cei care cred în voluntariat, puţini