Televiziunea română n-a funcționat doar două ore pe zi, de-a lungul celor patru decenii de regim popular și socialist. Înainte de 1985, a existat, cum se spune, viață. E drept că viața n-a fost una ușoară și nici frumoasă mereu. Tupilată în puține televizoare și stânjenită într-un bârlog strâmt, televiziunea română intră în programul de dezvoltare și reabilitare a socialismului după venirea lui Ceaușescu la putere și ajunge, în cinci ani, să emită, de la vreo 2.000, 5.000 de ore pe an, pe două canale. Între mai 1968 și februarie 1972, TVR crește mult, în lungime și-n lățime, în calitate, în audiență. După asta, vreme de un deceniu, programele rămân la fel de generoase, dar tot mai încărcate de propagandă prăfuită, de naționalism, de figura Lor, tot mai greu de suportat: bunicuțo, de ce ai mutra atât de mare? De aceea se și produce segregarea sâmbătă-duminică versus zilele de lucru, pentru a putea înghesui divertismentul și arta în week-end, în magazinele de după-amiază sau, mai puțin, în programele de seară. Cred că nu greșesc dacă spun, retrospectiv, că acmeea cultului soților C. nu e cea a ultimilor ani, când nimeni nu mai credea în nimic și când șușanelele ceaușiste erau mecanice, sterpe, ci a începutului anilor 1980. După 1985, deja, totul se desfășura în regim de austeritate, până și-n cultul personalității (ajunge să răsfoim Panoramicele RadioTV de atunci ca să ne dăm seama).
Totuși, anii 1968-1972 au existat. Am ales un fragment dintr-o carte care urmează să apară în curând la editura Curtea Veche: „O tribună captivantă“. Televiziunea, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983). Unul care vorbește despre o emisiune dedicată fenomenului hippie în România (în versiune edulcorată și parțială), acel tip de emisiune care indică până unde se putea merge, când încă se putea, în prezentarea oficială a societății
