Nu un pionier este Paul Mihalache, nu un descălecător, ci un continuator, un aşezător. Celălalt pământ (Tracus Arte, 2012) rafinează multe dintre tehnicile şi motivele puse la treabă de poeţii ultimilor 10 ani. Pofta de implementare a ceea ce alţii abia au lansat vine dintr-o anumită artificialitate a fiinţei ce absoarbe cu sete cultura, nu natura. E greu să ţi-l închipui pe Paul ca instructor de zumba la un hotel de 4 stele, însă ca maestru de biliard da, fără probleme.

Prima situaţie arhetipală este asamblată dintr-un cuplu straniu şi cuibul lor. Bărbatul este un voyeurist care hermeneutizează comportamentul şi gesturile iubitei. Decorul filmării este adesea minimalist, însă constant misterios: „Da, ştiu, luminile străzii s-au aprins de acum./N-ar trebui să fiu aici, îmi vei spune”. Ea execută un ritual ambiguu, tăcut, în timp ce el se complace într-un solilocviu rafinat: „Îmi place să te urmăresc din fotoliu/trebăluind tăcută,/cu mâinile şi gândurile tale indecise,/mimând nerăbdarea – poate de-a binelea nerăbdătoare -/(prefer să nu mă întreb de ce)/în timp ce’mi aprind o ţigară cubaneză/tare/şi rotunjită la capete,/ca o armă bine păstrată – model clasic cu şase gloanţe şi amortizor” (7) [Vocile lor ajung (dar fără să le auzim pe de’a-ntregul)].

Întotdeauna iubita va avea un nume cu multe falduri şi va părea că mai mult îndură relaţia, decât că o domină. Obiectele şi mişcările sunt ritualice: „Caterina probabil că s-a trezit deja/şi fierbe apă în ibric pentru ness” – „La ce bun – îmi vine s-o întreb – îmi dai ursul ăsta caraghios,în izmene” (10) (Potrivindu-mi paşii după izbiturile cadenţate/ale bocancilor în asfalt).

Alte locuri geometrice sunt coşmarurile şi câinii: „Caterina vorbeşte în somn./Îşi acoperă capul cu braţele,/iar eu îi privesc sânii tresărind,/atent să nu fac vreun zgomot,/Are coşmaruri. Dar, la ce bun s-o trezesc,/când afară