Scriam la începutul acestei rubrici despre deceniul 2001-2010 că este primul în care juriul de la Stockholm a distins trei scriitoare cu prestigiosul Premiu Nobel pentru literatură: Elfriede Jelinek, Doris Lessing şi Herta Müller. Performanţa este uluitoare: de-a lungul unui secol şi ceva au fost şi decenii în care nici măcar o scriitoare n-a fost laureată, iar cele trei scriitoare laureate reprezintă un sfert din numărul complet al „nobelizatelor”: 12 scriitoare în peste o sută de ani.
Anul 2013 este şi el semnificativ din acelaşi punct de vedere. Câteva mari premii literare au fost adjudecate de mari scriitoare, unele fiind prea puţin cunoscute, dincolo e cercul propriilor literature. Sunt literaturi cu tradiţie, însrise prin capodopere în literatura universală, cum este literature de limbă engleză sau cea germană, care impun un nivel al afirmării foarte înalt, iar selecţia pentru premii o concurenţă acerbă a valorii, ce implică atât originalitate, cât şi o măiestrie artistică indiscutabilă.
Primul premiu – Man Booker International, care se decernează din doi în doi ani, începând din 2005, a scos-o la lumină pe Lydia Davis (foto 1), scriitoare americană cu o remarcabilă carieră universitară, preţuită mai ales pentru proza scurtă. A venit apoi Premiul Nobel, acordat tot unei scriitoare – Alice Munro (foto 2), dedicată aproape exclusive prozei scurte. Este aici şi o revanşă faţă de puterea despotică a romanului, care triumfă de multă vreme asupra tuturor celorlalte specii şi genuri.
Lydia Davis este complet necunoscută la noi, fiindcă romanul a subjugat definitiv publicul, puţin probabil ca o editură să-şi asume riscul publicării, cu tot panaşul unui premiu important. Alice Munro a fost tradusă cu un singur volum de proză scurtă – „Prea multă fericire”, apărut în 2011, la Editura Litera. Va urma o serie de autor, cum s-a întâmplat cu Doris Les
