Astăzi voi participa la "Balul Speranţei", tradiţionalul bal de caritate pe care timişoreanca Maria Grapini îl organizează anual în oraşul său pentru a ajuta diverşi nevoiaşi. Acum doi ani am prezentat chiar eu acest eveniment.

A fost un "Bal al Speranţei" apărut într-o vreme în care cam toate speranţele mele deveniseră corăbii scufundate. De fapt, balul care mi-a scos în cale corabia salvatoare, care m-a ajutat să mă rup de o mare plină de furtuni şi tristeţe. A fost un bal care m-a adus faţă-n faţă cu un om dintre aceia care nu credeam că mai există şi care mi-a confirmat faptul că nu degeaba am trăit ultimii ani cu credinţa că speranţa trebuie să moară ultima. M-am încăpăţânat s-o ţin în viaţă. Şi bine am făcut.

Paşii mei au trecut deseori pe lângă oameni care au sucombat tocmai pentru faptul că nu au ştiut să-şi hrănească răbdarea şi tenacitatea. Pentru că au depus armele înainte de a se avânta în ultimele bătălii. Şi nu pentru că au obosit, s-au plictisit, au fost scârbiţi sau n-au mai vrut, ci pentru că şi-au pus speranţa-n cui. Au capitulat.

La fel de bine cum i-am întâlnit şi pe adevăraţii luptători. Pe cei pentru care nu există "nu se poate", pentru care totul devine o chestiune de încredere în sine, în cei din jur şi, nu în ultimul rând, în destin. Şi, mai totdeauna, destinul şi-a întors către ei, în chip de recompensă, latura însorită. Am întâlnit oameni disperaţi care, împletindu-şi efortul cu speranţa, au ieşit la liman. Am întâlnit condamnaţi pe nedrept care, cu răbdare şi tenacitate, şi-au dovedit nevinovăţia, demonstrând că n-au sperat degeaba, ani în şir, în triumful dreptăţii. Am întâlnit oameni de pus în ramă, pe care vremurile strâmbe şi semenii urâţi i-au ţinut culcaţi la pământ. Au sperat în justiţia divină şi, mai ales, în ei înşişi şi au sfârşit prin a regăsi aprecierea unanimă.