Tradiții din Ținutul Bîrfei

E îngrozitor cînd femeia începe să se intereseze de munca ta.

Ia fața de cîine care-și vede stăpânul cu nas de clovn și colac de veceu pus pe cap, îl înclină pe jumătate de-ți frînge inima și așteaptă răspunsuri, explicații, lămuriri.

Tu ce naiba să-i spui?… "Lucrez în nanotehnologie." Și te aștepți ca, după două minte, să-și amintească din gentilețe un banc.

Nimic. Rămîne atentă, dotată cu răbdarea leoaicei ieșite la vînat și curiozitatea unui copil care a auzit pentru prima oară cuvîntul "pizdă".

Și te-apuci să-i spui. Dar cum să-i spui? Tu ai studiat zece ani, iar ea îți zice amuzată că la chimie și fizică vorbea cu prietena ei cea mai bună în ultima bancă. Asta dacă se ducea, pentru că de obicei nu trecea pe la orele acelor profe pentru că o indispuneau cu aerul lor de fete bătrîne, mari crescătoare de pisici.

Dar nu vrei să fii nici bădăran. Așa că trebuie să-i povestești. Trec vreo trei ore, ești transpirat, îi explici cum poți tu mai bine manualul de a IX-a de chimie. Te gîndești că așa se va desfășura viața voastră în comun: cu tine povestindu-i pe parcursul a cincizeci de ani de acum înainte cu ce te ocupi.

Abia cînd o întrebi tu pe ea ce muncește îți dai seama cum se abordează problema.

– Ah, lasă-mă, că sînt terminată? Eu nu înțeleg cum ființa aia nu se sinucide. Si-nu-ci-de! E atît de proastă că ar trebui condamnată la ceva, nu știu la ce, dar nu ar trebui lăsată în libertate. Și fițele alea de Obor. Eu nu mai rezist mult cu ea în birou.

După alte trei ore, timp în care, nefiind prost, înțelegi că e vorba de o nenorocită, o curvă, o urîtă, o țărancă, de un caracter imposibil cu care ea are de-a face la birou, zi de zi, îi pui o ultimă întrebare.

– Dar, totuși, ce faci acolo?

– Băi, bună întrebare! De fapt, asta e, că nu apuc să mai fac nimic, sînt plină de