Între țările comunizate după 1945, Ungaria ocupă un loc aparte, fiind singura țară care avusese o experiență comunistă anterioară (ce-i drept, de scurtă durată). Republica Sfaturilor a lui Béla Kun a avut o viață scurtă, de doar 133 zile, și nu a reprezentat, în amintirea maghiarilor, un precedent fericit. În perioada interbelică, la fel ca în celelalte țări din Europa Centrală și de Est (cu excepția notabilă a Cehoslovaciei), și în Ungaria Partidul Comunist a fost interzis și forțat să acționeze în ilegalitate. Cauzele prăbușirii Potrivit lui Charles Gati, în Ungaria, deziluzia față de regimul comunist a fost determinată de 6 factori interdependenți. În primul rând, factorul economic: problemele economice din anii ’80, ce urmează perioadei relativ prospere din deceniul anterior, discreditează procesul de reformă încercat prin NEM. În al doilea rând, factorul social: dezvoltarea economică din anii ’70 a dus la accentuarea diferențelor dintre săraci și bogați, distrugând astfel mitul egalitarismului promis de ideologia comunistă. În plus, țara se confruntă cu noi probleme sociale cauzate de creșterea ratei alcoolismului, a numărului divorțurilor și a sinuciderilor. Apoi, important e și factorul generațional: în anii ’80 se remarcă generația post-1956, care vede în amintirea revoluției înăbușite doar un pretext pentru inerție. În al patrulea rând, opoziția se dezvoltă semnificativ în deceniul al nouălea, în contextul în care Ungaria era „cea mai puțin represivă” dintre țările estice . În al cincilea rând, nu trebuie să uităm de factorul Gorbaciov: deși reformele din Ungaria merg chiar mai departe decât cele inițiate de Gorbaciov, noul lider sovietic a jucat totuși un rol foarte important, subminând opoziția față de reformă personificată de Kádár. Și, în cele din urmă, un rol important l-ar fi jucat și factorul român, prin transformarea situației maghiarilor din Român