La sfîrşitul anului 1995, un domn din Bucureşti mi-a trimis, la Dilema, o scrisoare emoţionantă cu privire la alegerile ce urmau să aibă loc în anul următor. Domnia sa nu mai voia repetarea preşedinţiei lui Ion Iliescu şi nu credea în şansele lui Emil Constantinescu, de care, de altfel, se declara – în chip profetic – dezamăgit. Îmi cerea, în consecinţă, să conving un intelectual de vază al ţării să intre în luptă, să se lase animat de un salutar simţ al datoriei şi să pună umărul – cu sacrificiile de rigoare – la salvarea naţiei, într-un moment în care toate orizonturile par închise. Am răspuns cititorului nostru printr-un articol apărut în gazeta noastră, în februarie 1996. Mi se pare oportun să reiau, după 17 ani, cîteva dintre opiniile mele de-atunci, cu gîndul la ce se întîmplă astăzi pe scena noastră politică şi în sufletele oamenilor.

DE ACELASI AUTOR România modernă, România eternă Note berlineze M-am săturat Români fericiţi Ceea ce încercam să transmit interlocutorului meu era scepticismul meu cu privire la „reţeta“ (bine intenţionată şi responsabilă) a unui personaj „providenţial“, capabil să ne salveze. Îl invocam pe Gabriel Liiceanu care, într-o emisiune televizată, vorbise despre infantilizarea impusă populaţiei autohtone de regimul trecut. Fusesem învăţaţi să ne supunem autorităţii „paterne“ a unui „conducător“ infailibil, iar această meteahnă ni s-a transmis şi după Revoluţie: numai că, după ghinionul istoric al unui „tătic vitreg“, ne doream, acum, un „tătic bun“, mîntuitor. Am adăugat că ne-am obişnuit, cu oarecare naivitate, să ne evaluăm opţiunile după plauzibilitatea lor în limitele categoriei sociale, sau ale grupului „ideologic“ din care facem parte. Din faptul că X e preţuit de telespectatorii unor emisiuni de cultură, de cîteva zeci de mii de cititori sau de o anumită secţiune a intelectualităţii, tragem prea repede concluzia că ins