Când, cu un timp în urmă, Andrei Pleşu s-a riscat atacând traiul de „răsfăţ” din cartierul dormitor pe care comunismul îl destinase proletariatului biruitor, reacţia truditorului-stat nu s-a putut deloc desprinde de mantra sacră „noi muncim, nu gândim”. Care, de nu lua formele imprecaţiei „bărbăteşti”, directe, glisa spre apostrofare: „Bine că ştii tu, bă! Nouă Partidul ne-a dat.... Ce ai cu noi?” Din nefericire pentru al nost’ popor, nu doar fiii ostenitori cu cârca ai poporului „cugetau” aşa, dar şi unele existenţe mai pretins-luminate. Deh – democraţia, dacă nu dă minte, cel puţin dă glas, o dovadă fiind că şi Socrate dorea să îmbunătăţească starea şi condiţia poporului, trezindu-se condamnat într-un sfârşit chiar de acesta – pentru „tulburarea ordinii publice” ar fi o bună explicaţie.

Revendicarea întru pură sănătate fizică şi mentală a estetului privea, de fapt, confortul uman înţeles în cea mai senină şi mai plină de spiritual situare a lui: locuitorul lumii, în odihna casei lui (cititorii oricărui elementar tratat de arhitectură vor accepta că tihna casei nu e deloc numai liniştea pe care ţi-o oferă vecinu’, atunci când, sictirit de disperarea ta, taie din puterea staţiei stereo; departe de asta...).

Socialmente vorbind, supravieţuitorii şi trăitorii unei foste patrii comuniste pot cu greu nădăjdui la liniştea unui cămin (grăitoare semantica substantivului, devenit metaforă/metonimie a unui întreg spaţiu intim-înconjurător), mai ales în capitalismul sălbatic românesc, care a permis bişniţarului să terfelească valoarea educatorului, creatorului, omului de bun-simţ şi minimă educaţie. Iar în ordine comercială, a dat banului puterea să pervertească omul şi, implicit, un întreg sistem de valori – cât de teribil -evocatoare sunt rândurile de acum 80 de ani ale lui Camil Petrescu ce evocau sistemul social defect şi abject local, în care „românii se îm