Pentru cinefili, au trecut 43 de ani de la Il Conformista și 41 de la Last Tango in Paris. Pentru publicul larg, aproape 26 de ani de cînd The Last Emperor cîștiga, detașat, nouă Oscaruri. Pentru toată lumea, s-a scurs nu mai puțin de o decadă de la penultimul exercițiu de cinema al lui Bertolucci, intitulat The Dreamers. În situația locomotorie în care se află (e realmente dificil să rupi norii dintr-un scaun cu rotile) și în haloul confortabil în care l-a plasat de mult istoria (Bernardo Bertolucci, 73 de ani, nu mai are nimic de demonstrat), nimeni nu-i mai pretinde celebrului regizor italian vreo capodoperă năucitoare. Ci doar, din cînd în cînd, cîte un film agreabil și inteligent, în care să se regăsească ceva, orice, din zăpezile abisale de altădat'.
Dar tot ceea ce a rămas din coiul bertoluccian e retorica aluzivă a incestului. O reîntîlnim și aici*, cam în aceeași configurație ca-n The Dreamers – doi adolescenți (frate și soră) într-un un spațiu magic, epurat de adulți. Abordarea e ceva mai subtilă în Io e te și, de data asta, maestrul face imprudența de a renunța la scenele acelea de nuditate care făcuseră din The Dreamers un demers cît se poate de agreabil pentru fanii genului. Sesizez chiar o poziționare polemică, cel puțin din punct de vedere estetic, față de anteriorul său film: eroul de acum (debutantul Jacopo Olmo Antinori) e un maimuțel complicat și apucat. O corcitură coșoasă și paranoică dintre un Tudor Chirilă adolescent și Malcolm McDowell în A Clockwork Orange, c-un strop de Daniel Radcliffe înainte de primul său act sexual cu revista Playboy.
E de-nțeles: puștiul are varii gărgăuni în cap. Și trece printr-o criză de identitate vecină cu dezabuzarea, de vreme ce decide să petreacă o săptămînă singur, înarmat c-un acvariu cu furnici și un laptop, într-o dependință de la subsol a apartamentului în care locuiește. Asta – ca să vă d
