Ideea din titlu mi-a venit în urma unei observaţii auzite accidental – una, de altfel, arhicunoscută, bătută şi analizată: cea legată de pensionarii care ocupă „degeaba“ mijloacele de transport în comun. O variantă a celebrei „Vă caută moartea pe-acasă...“
Evident că nu împărtăşesc un asemenea punct de vedere şi cred că nu se pune, de fapt, problema, ca cineva să-l împărtăşească în mod real. Cînd e vorba de propriii bătrîni, bănuiesc că mai nimeni nu e atît de monstruos încît să le dorească ce-i mai rău, doar pentru că fac ca mijloacele de transport în comun să fie mai pline.
DE ACELASI AUTOR Ritualuri, iniţieri, (mică) industrie Teatru de voie Cerul lui Viorel - din filmul lui Cobileanski Mioara şi Penthesileea Doar că la noi, în discursul public sau semipublic (adică cel din grupurile de prieteni sau cunoscuţi) se vorbeşte într-un fel de cei apropiaţi şi-ntr-unul cu totul de diferit de categoria din care fac parte. De pildă, în cazul bătrînilor: ai tăi sînt una, subiect tabu, nimeni nu are voie să se atingă de ei, stau confortabil pe piedestalul lor familial binemeritat; ceilalţi bătrîni, pe de altă parte, care sînt ai... altora, intră într-o categorie dacă nu duşmană, măcar neutră, cu care nu ai de-a face... Despre ei poţi spune orice, poţi să-i categoriseşti, să le pui etichete – dacă nu ofensatoare, măcar restrictive...
La fel se întîmplă şi cu oamenii care apar la ştiri în diverse fapte negative, chiar catastrofale: „O femeie în vîrstă de 30 de ani a suferit...“; „Un tînăr a fost lovit...“ Cînd auzi ştirile şi vezi că e vorba de nişte necunoscuţi, desigur, manifeşti compasiune pentru ei – dar e un soi de compasiune standard. Sentimentul mai acut (desigur, nu se poate generaliza) e unul meschin şi egoist: te bucuri că în situaţia respectivă nu a fost cineva de-al tău. Şi, eventual, te gîndeşti cum să-i fereşti pe ai tăi, cît şi pe tine însuţ
