O pată întunecată se întinde rapid sub coada înţepenită pentru o clipă.

Apoi javra se întoarce şi te priveşte în ochi cu mândrie, în vreme ce ventilatorul posterior porneşte din nou cu viteză ameţitoare. Sare pe tine, te prinde de manşeta de la pantaloni, de şiretul de la pantof, de orice apucă, numai să te tragă mai aproape de isprava lăsată pe covor. "Aşa-i că sunt tare?"

În fiecare an, când mergem în vacanţă la casa prietenilor noştri din Văratec, prin curte se oploşeşte câte o lighioană simpatică, tentată de bunătăţile de la masa orăşenilor. Plus că vilegiaturiştii au şi avantajul că sunt mult mai uşor de fraierit decât localnicii. Anul ăsta ne-am procopsit cu un căţel puţin mai lung decât palma şi mai obraznic decât un politician. Ţi se bagă în suflet şi printre picioare cu o perseverenţă neobosită.

Face orice să-ţi atragă atenţia: latră, muşcă, aleargă, ţopăie. Dimineaţa, te trezeşti pe prag cu ofrande variate - de la papuci roşi bine în prealabil, la cămăşi sau prosoape făcute zdrenţe - toate şterpelite de prin vecini, pentru a-ţi capta interesul şi câştiga bunăvoinţa. Dar scopul lui suprem este să intre în casă. Acolo, dincolo de uşă, trebuie că este paradisul pierdut al câinilor. Nici un efort nu e prea mare, nici un tertip nu e destul de complicat pentru a-şi atinge scopul. Face un tărăboi cumplit, răstoarnă toate troacele din curte, latră de parcă ar năvăli o ceată de hoţi. Doar, doar să ieşi din casă. Atunci vine şi se linguşeşte la picioarele tale, te linge pe unde apucă, se tăvăleşte slugarnic prin iarbă, cu burta în sus.

Pentru ca în secunda următoare să ţâşnească, iute ca o zvârlugă, prin uşa uitată întredeschisă şi, după o tură rapidă de cameră, să se slobozească, bucuros şi mândru, drept în mijloc. De cotarla asta şmecheră mi-am amintit când Ponta a reuşit să se strecoare în Casa Albă. De bucurie, ar fi fost în stare să facă oric